Cât de pufoasă să fii până ești prea pufoasă?

      Cât de pufoasă să fii până ești prea pufoasă? Ciudată întrebare, nu? Și probabil (încă) nici nu înțelegeți încotro vreau să bat, nu-i așa? Ușurel însă! Toate lucrurile, ca și în viață, devin, mai devreme sau mai târziu, clare! Dar hai să o luăm cu începutul. 

       Am fost și eu, odată (nu prea demult, zic eu) (mai) tânără și, spre mândria mea, deloc (absolut deloc) pufoasă. Cum poate fi cineva pufos sau mai puțin (spre deloc) pufos? Ia imaginați-vă singuri! Doar nu am să fac eu singură toată treaba! Anii au trecut și forma și consistența mea a căpătat alte dimensiuni. Unele de care nu sunt întotdeauna (mai deloc) mândră. Conturul meu fizic în această lume a început să devină din ce în ce mai pufos. Cei dragi  mie (mai toți) se alintau (a nu se citi complet greșit mă alintau) spunându-mi deseori: ești pufoasă ca o pernă! Când ai destui neuroni conectați la realitate înțelegi din prima, fără explicații ajutătoare, că a fi pufos nu e deloc, niciodată, măgulitor, ci dimpotrivă ușor dezarmant și poate, uneori, dezolant.  

      Și uite așa, ajungem la întrebarea clar formulată și pe deplin fundamentată: cât de pufoasă să fii până ești prea pufoasă?! Dacă ești o pernă moale se cuvine, ba chiar ești încurajată, să fii pufoasă. Îți stă bine pufoasă! Dacă ești un urs Panda ești cu atât mai drăguț cu cât ești mai pufos! Dar ce se întamplă dacă ești doar un om plămădit din carne și oase? Sau, mai tragic, dacă ești o femeie (senzuală, extraordinară, plină de personalitate etc) care a început să fie din ce în ce mai pufoasă! Se aplică același principiu oare? Cu cât ești mai pufoasă cu atât ești mai drăguță? Sau....dimpotrivă!?

    Oricare ar fi răspunsul (deși știu că, telepatic, mi-ați transmis deja poziția și răspunsul vostru la această întrebare și știu și că e mai mult retorică) eu,  în timp, am ajuns să urăsc faptul că eram pufoasă! Pufoasă ca o pernă, ca un ursuleț Panda. 

        Și am trecut la atac! Îmi vroiam iarăși forma de odinioară, cea în care nu aveam puf niciunde, oricare ar fi fost zona analizată atent.Am început să evit alimentele pe care le consideram răspunzătoare de tristețea actuală și de pierderea conturului de odinioară. Lupta era grea! Ce câștigam într-o săptămână pierdeam sigur într-o zi sau chiar în câteva minute! Îmi ploua mereu în gură, tânjeam mereu după savoare, după gust, după pufoșenii! Starea mea de spirit alterna mai ceva ca schimbările de la meteo și era cu siguranță imprevizibilă și greu de controlat. Azi eram înverșunată și spuneam nu oricărei tentații apărute, mâine mă legănam ca trestia în vânt și mă consolam cu ideea că o viață avem și trebuie să o trăim la maxim. Și pentru că nu reușeam să mă mențin constantă în lupta cu propria pufoșenie l-am delegat pe soțul meu să fie paznicul celor spre care tânjeam. Bineînțeles că, nu o dată a ajuns săracul să audă întrebarea: dar cine te-a pus pe tine stăpân pe viața mea? (nu că aș fi uitat, dar încercam să il fac să fie mai maleabil în misiunea pe care chiar eu i-o dădusem). Și uite așa, săracul, ajunsese să nu (mai) știe ce sau cum să facă pentru a intra în grațiile soției pufoase. El nici măcar nu își dorise misiunea în care se trezise forțat și nici măcar, dacă se gândea bine, nu avea vreo problemă cu forma pufoasă a soției lui (deoarece o iubea indiferent de formă). 

    Într-o zi, soțul s-a înființat acasă cu cea mai pufoasă branză. Și, nu! Nu s-a oprit aici mi-a servit-o personal pe tăvița de mic dejun (amintindu-mi de luna de miere). Contrariată l-am privit! Știa că sunt fan brânză! Nu știam dacă e un test, o încercare sau orice altceva! Încercam să îmi dau seama care e motivația sau scopul acțiunii lui! Era destul de greu să mă concentrez când, după perioada aridă de câteva zile de dinaine, în care am încercat să mă abțin de la tot și toate, simțurile îmi erau de 100 de ori mai ascuțite.  Aveam o pufoșenie în față. 

      Mirosul îmi gâdila ușor nările, papilele mele gustative tânjeau după crema de brânză pufoasă. Eram (mai în glumă sau mai în serios) câinele lui Pavlov. Bineînțeles că, dacă veți crede ca am fost suficient de puternică și am rezistat tentației, vă veți înșela amarnic. Am gustat (și nu numai) din brânza pufoasă. Și am zâmbit! 

     Am avut o revelație! Nu contează cât ești de pufoasă atâta timp cât ești extraordinară! Pufoasă și extraordinară mă reprezintă! Pe mine și brânza al cărei fan sunt (și voi râmâne). 

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2017!